Urs Polar

Ursul polar (Ursus maritimus) este un urs alb care trăiește în zonele nordice înghețate ale Oceanului Artic, fiind cel mai mare animal de pradă întâlnit pe uscat. Durata vieții sale este de 35-40 ani.

Descriere

Ursul polar este un mamifer mare, greutatea acestuia ajungând până la 350-650 kg la masculi și 150-300 kg la femele, înălțimea la 1,8 m și lungimea la 3 m. Are o blană de culoare albă. Ghearele mari și puternice sunt capabile să doboare adversarii naturali. Are un strat de grăsime sub piele, care îl ajută să se protejeze împotriva frigului, această caracteristică fiind întâlnită și la alte animale din tundră. Este un înotător excelent. Corpul acestora este asemanător cu cel al unui urs maro. Capul poate ajunge la peste 40 cm lungime, cu circumferința de aproximativ 30 cm. Au buze extensibile, dinții sunt mai mici ca la celelalte specii, dar mai ascutiți, gâtul mai puternic. Au buze extensibile adica nu sunt atașate de gingii și pot culege fructe mici, iar unii le pot coji. Au mirosul bine dezvoltat. Simte prada de la 30 de km depărtare. Urechile sunt mici, externe, dar au auzul bine dezvoltat. Culoarea blănii este albul, dar poate fi galbuie sau gri în timpul verii. Însa explicația științifica a culorii lor este că firele de păr, incolore, sunt goale în interior ca fibrele optice și conduc razele ultraviolete spre pielea lor neagră, unde sunt absorbite. Este foarte calduroasă, iar temperatura corpului rămâne neschimbată atunci când este foarte frig. Sistemul lor de încalzire este foarte eficient (în părul blănii se gasesc canalicule microscopice pline cu aer care asigură o izolare termică excelentă) și de aceea uneori se tavalesc prin zăpada pentru a se racori. Labele din fața sunt folosite pentru înot fiind mari și membranate pentru a asigura propulsia. Cele posterioare au rol de cârmă. Prezintă gheare neretractile. Picioarele sunt mai mari decât la ceilalți urși (22 de cm lațime) și au păr pe tălpi și ventuze pentru a le conferi stabilitate pe gheață. Pe uscat nu aleargă atât de repede ca rudele sale. În apa atinge 10 km/h vâslind doar cu labele posterioare, iar scufundat poate să stea până la 5 minute. Precum oamenii se deplasează atingând solul cu călcâiele, dar și cu talpa și pot adopta o poziție bipeda ceea ce îi avantajează atunci când trebuie să observe pericolele, să caute hrana sau sa lupte. Inaltimea unui urs polar este de 1,6 m. Adultii cantaresc intre 300 si 600 kg. Pot ajunge la o lungime de 2,5 m. Femelele sunt mai mici cântărind 150-300 kg și având 1,8-2 m lungime.

Teritoriul de răspândire

Ursul polar este răspândit în ținutul arctic. Acesta se întâlnește în mediul polar arctic și anume in apele Oceanului Arctic, dar și pe uscatul înconjurător. Polul Nord poate fi considerat tundră și taiga. Oimiakon și Verhoiansk și nu climat polar datorită limitei climatice de iarnă mai joase cu 10°C decât în Antarctica. Temperatura aici este cuprinsă între -20°C și -40°C, iar vara ajungând la peste 0°C. Precipitațiile sunt aproximativ de 100-300 ml/an. De asemeni apar cicloni. Vara are loc topirea gheții. Ziua durează 5 luni, iar in ultima lună este semiîntuneric. În sud, unde este mai uscat, apare solul cu stepă polară (tufe mici, mușchi, lichieni, ierburi). Aceasta atrage urșii polari. Dar locul preferat de urșii polari este calota glaciară din Oceanul Arctic deoarece aici sunt mamifere marine.

În apa oceanică viața este mai abundentă decât pe continent. Aici gasesc ușor hrana, care consta în foci. Ei parcurg spre nord sau spre sud distanta de 1000 km când calota glaciară începe să se topească, pentru a cauta hrana.

Supraviețuirea acetuia este pusă în pericol, după cum au anunțat oamenii de știință, de către încălzirea globală. Deja calotele glaciare au început să se topească, gheața este mai puțina cu aproape 50% decât acum 60 de ani. Una dintre soluțiile propuse a fost transportarea apei în aceste zone și transformarea ei în gheața. Este un animal protejat prin lege in țari precum Norvegia, Canada, Danemarca, care au interzis vânarea acestora din anul 1960.

Hrănire

Ursul polar este carnivor, consumând în special pui de focă, precum și diferite cetacee și pinipede. În principal vânează lângă malul mării, pe calotele de gheață de pe insulele arctice. Ursul polar este un puternic vânător de foci (Pusa hispida). Este cel mai mare carnivor dintre toate speciile de urși, dar și cel mai perseverent și răbdător. Are un plan de atac excelent: se așază lângă o copcă ore în șir așteptând ca focile să iasă

Reproducerea

Primăvara este anotimpul când aceștia își caută perechea și poate parcuge zeci de kilometri pentru a găsi o ursoaică fără pui. Perioada de împerechere este din martie până în iunie. Gestația durează 195-265 zile. Femela începe construcția adăpostului pentru pui începand cu luna octombrie. Ea sapă un gang lung de câțiva metri continuat cu o peșteră adâncă de 2 metri, lăsând și o ieșire spre sud pentru a nu fi înfundate cu zăpadă de viscolele din nord. Femelele nasc în medie doi pui. Puii sunt nascuți cu ochii închisi și au o blană deasă. Ei cântăresc aproape 600 de grame. Ursoaica va petrece 10 zile în apropierea vizuinii pentru ca puii să se adapteze la clima rece. în aprilie vin în contact cu clima și mediul. Bârlogul este loc de adăpost pentru ei deoarece temperatura poate atinge +20oC. Puii rămân cu mama 2 sau 3 ani. Ei ajung la maturitatea sexuală la 5-6 ani. Rata mortalitații la pui este estimată ca fiind cuprinsă între 10-30%.

Importanță

Aspecte pozitive: este folosită blana lor și carnea de către populația din acea zona. Aspecte negative: sunt considerați periculoși. Au fost raportate cazuri de deces în urma întalnirii cu aceștia în rândul populației autohtone. Este un animal protejat de lege, vânarea sa fiind strict reglementată. Se precizeaza ca există aproximativ 40.000 de exemplare în sălbăticie.

Urs Grizzly

Ursul grizzly (denumit pe scurt și grizly, Ursus arctos horribilis) trăiește în America de Nord făcând parte din familia ursului brun.

Ursul Grizzly este foarte asemănător cu ursul negru, diferențele fiind de comportament (este mult mai agresiv, de unde și numele latinesc de Ursus arctos horribilis), blana nu este la fel de deschisă ca a ursului negru și este, în special, un animal nocturn, foarte rar ieșind din bârlog în zori. Fiind un mamifer pe cale de dispariție, ursul grizzly este întâlnit doar în Parcul Național Yellowstone din America de Nord. Se hrănește cu cadavre de bizon sau pui de elan, mai ales primăvara. În rest, consumă iarbă, semințe, fructe de pădure, rădăcini, diferite plante și furnici. Perioada de hibernare este mult mai lungă decât a altor urși, în acest timp având loc și nașterea puilor (între 1 și 4), mici, cu corpul acoperit de o blană mică și rară, având o greutate de jumătate de kilogram.

Un urs grizzly poate mânca într-o zi mai mult de 200.000 de fructe de pădure

Ursul brun

Ursus arctos, deși răspândit în toată regiunea holarctică, pentru români ursul brun este un animal prin excelență românesc.

Prezent în folclor din cele mai vechi timpuri, amintit de Mircea Eliade ca totem al unora dintre călugării luptători daci, ursul a devenit o figură legendară, privit cu teamă și admirație chiar și de orășeni.

Animal deosebit de puternic, aparținând familiei Urside, ursul brun românesc - privit de mulți biologi ca sub-specie încă neînregistrată - are un corp de până la 2,5 m lungime, o înălțime la greabăn de până spre 1,5 m și o greutate maximă de 600 kg. Ursul brun poate trăi până la 30 de ani în natură și până la 50 de ani în captivitate[1]. Este un animal plantigrad, iar ghearele nu sunt retractile, imprimându-se în mers odată cu talpa și degetele.

Denumirea științifică a cunoscut numeroase variații. Cea în uz la ora actuală este Ursus arctos arctos, Linne, 1785.

Ursul brun are o blană deasă, mult apreciată, cu două rânduri de peri, spicul și puful. Deși culoarea de bază este cea brun-cafenie, variațiile sunt dosebit de mari, de la urși roșcați la cei aproape negri. Unele exemplare prezintă pete albe la baza gâtului, formând uneori un adevărat guler, asemănător cu cel al ursului gulerat de Himalaya.

Dentiția este tipică de omnivor, cu canini puternici și molari rotunjiți.

Ursul brun mai este răspândit de asemenea, în America de Nord (Alaska, Canada), cât și în Rusia, unde există cea mai mare populație (120.000[necesită citare]). În afara României, în Europa se mai găsesc efective în Scandinavia, Polonia, Cehia și Slovacia, cât și în Franța sau Spania (în Munții Pirinei). Aici numărul de urși bruni este foarte redus - doar câteva zeci de exemplare. În Insulele Britanice a dispărut.
Ursul brun în România

În România, ursul brun se găsește din cele mai vechi timpuri. Până în prima jumătate a sec. XIX se găsea în întreaga țară, din Delta Dunării până în Carpați. Din păcate, a fost exterminat din zonele de câmpie, pentru a nu împiedica agricultura extensivă și creșterea extensivă a vitelor, pescuitul extensiv și alte practici similare din secolul XIX.

Cu toate că este retras în Carpați, ursul își găsește în România cel mai prielnic adăpost din Europa[1]. Ursul brun trăiește de-a lungul lanțului carpatic, mai ales printre stânci, unde își poate crea bârlogul[1]. Animal puternic, poate parcurge chiar și 150 de kilometri într-o singură zi și se bazează pe auz și miros[1].

În decembrie 2010, în România existau 6.000 de urși bruni, adică 40% din totalul celor existenți în Uniunea Europeană[1]. În anul 2008, în România existau 7.500 de urși bruni[1].

Pisica Ragamuffin

Ragamuffin este o rasa de pisici domestice, cu blana deasa, moale, de lungime medie si cu o fire prietenoasa.

Sunt ideale in familiile cu copii, in care mai exista si alte animale de companie, cu precadere pentru ca nu le place singuratatea.

Istoricul si originea

Originea rasei de pisici Ragamuffin este una misterioasa. Faptele concrete, insa, o plaseaza in stransa legatura cu originea rasei Ragdoll. Astfel, cea din urma rasa a luat nastere in anii 1960 cand Ann Baker, o crescatoare de pisici persane, s-a imprietenit cu un vecin care avea in grija mai multe pisicute salbatice. Una dintre acestea, pe nume Josephine, a fost lovita de o masina si, dupa ce si-a revenit, a dat nastere unor pisoi cu un temperament mult diferit de acela al felinelor salbatice: nou-nascutii s-au dovedit a fi foarte prietenosi si blanzi.

Ann Baker s-a indragostit de acesti pisoi si de personalitatea lor jucausa si a inceput sa ii imperecheze pentru a le pastra trasaturile de temperament. Din aceste pisici s-a dezvoltat rasa Ragdoll si, mai tarziu, in anul 1994, rasa Ragamuffin, in urma deciziei unor crescatori de a se separa de IRCA (International Ragdoll Cat Association), condusa de Ann Baker, si regulile sale tot mai restrictive in ceea ce priveste imperecherea exemplarelor de Ragdoll. Ragamuffin ramane, in continuare, o rasa foarte apropiata de Ragdoll, iar pisica Josephine este considerata stramoasa amandurora.

Prima asociatie felina care a acceptat rasa Ragamuffin in concursurile de specialitate a fost United Feline Organization (UFO) si, desi exista in continuare asociatii care nu recunosc rasa (din cauza inrudirii sale foarte apropiate cu Ragdoll), Ragamuffin a reusit sa fie acceptata de American Cat Fanciers Association (ACFA). In anul 2003, rasa a fost acceptata in mod oficial si de Cat Fanciers' Association (CFA).





Aspectul exterior si dimensiunile

Aspectul exterior al pisicilor din rasa Ragamuffin poate sa varieze simtitor, exemplarele fiind disponibile intr-o bogatie de culori, in diferite combinatii. Ragamuffin este inclusa in clasa pisicilor cu par semilung. Blana felinelor Ragamuffin este deasa, cu textura moale, similara celei de iepure. De regula, este mai scurta in zona stomacului si mai stufoasa in jurul gatului.

Pisicile Ragamuffin sunt de statura mare. Femelele pot avea o greutate cuprinsa intre circa 4,5 kg si 7 kg, in timp ce masculii, mai masivi, pot cantari intre 7 kg si 10 kg. Felinele Ragamuffin au o structura osoasa puternica si au nevoie de circa 4-5 ani pentru a atinge maturitatea.



Au corpul puternic si musculos si picioare osoase (cele posterioare sunt mai lungi decat cele anterioare), terminate cu labute puternice, rotunde. Gatul este scurt, iar capul este mediu, rotunjit, prevazut cu urechi drepte, usor rotunjite la capete. Ochii sunt mari, migdalati, de diverse culori.

Coada pisicilor Ragamuffin este lunga, dimensiunile sale fiind cel putin egale cu cele ale corpului. Coada este acoperita de o blana deasa, stufoasa.

Personalitatea

Pisicile Ragamuffin sunt docile si foarte afectuoase. Adora sa fie tinute in brate si mangaiate si au nevoie sa se bucure in permanenta de atentia oamenilor din jurul lor. Obisnuiesc sa isi astepte stapanii la usa cand acestia se intorc acasa si sa ii urmeze peste tot. Desi nu sunt neaparat firi energice, pisicile Ragamuffin iubesc sa se joace si se adapteaza voiosiei copiilor, cu care se inteleg excelent.

Relatiile cu familia si casa

Felinele Ragamuffin sunt, prin definitie, pisicute de familie, care prefera compania celorlalti in detrimentul singuratatii. Comportamentul lor este similar adesea celui unui caine de companie, intrucat sunt iubitoare, ascultatoare si loiale. Se inteleg foarte bine cu toti membrii familiei, inclusiv cu copiii si cu alte animale de companie. Dau dovada de o rabdare exemplara in relatia cu copiii pe care ii pot insoti, de altfel, si la plimbarile in exterior, in carucior, spre exemplu.

Pisicutele Ragamuffin sunt mai degraba feline de casa care, desi se pot adapta mediului exterior, sunt mai vulnerabile pericolelor externe decat alte rase.

In general, se adapteaza oricarui mediu de trai, cu conditia sa se bucure in permanenta de afectiunea si atentia stapanilor sai.



Aspecte particulare

Intrucat sunt feline mai degraba calme decat agitate, stapanului ii revine indatorirea de a le mentine active, in asa fel incat greutatea lor sa nu depaseasca limitele normale. Asadar, chiar daca pisicutele Ragamuffin prefera sa stea in poala stapanilor si sa toarca fericite, este important sa fie indemnate frecvent la joaca, dar si sa li se ofere o dieta atent controlata, in special odata cu inaintarea in varsta sau in cazul sterilizarii.

Totodata, blanita pisicilor Ragamuffin trebuie ingrijita, procesul nefiind unul dificil. Intrucat blana sa este moale, indiferent de lungime, aceasta poate fi periata cu usurinta. Se recomanda perierea periodica (mai frecventa in cazul exemplarelor cu parul lung) pentru a preveni incalcirea blanii si formarea smocurilor inestetice de par. In general, perierea o data sau de doua ori pe saptamana este suficienta.

De asemenea, este important sa le fie taiate periodic gherutele si curatate urechile. Apeleaza la serviciile unui specialist pentru a nu le rani. Frecventa recomandata este o data la 10 zile sau la doua saptamani. Nu in ultimul rand, intrucat pisicutele Ragamuffin pot fi predispuse la boli dentare, ar putea fi necesar si periajul dintilor cu o pasta recomandata de medicul veterinar sau curatarea periodica a danturii la cabinetul unui specialist.



Boli si afectiuni curente

Desi nu sunt predispuse la boli genetice specifice, pisicile Ragamuffin risca sa dezvolte probleme precum cardiomiopatia hipertrofica si rinichii polichistici.

Cardiomiopatia hipertrofica este cea mai comuna boala a inimii la feline si se manifesta prin ingrosarea miocardului. Cercetatorii au descoperit mutatia genetica ce determina instalarea acestei afectiuni la pisicile Ragamuffin si au dezvoltat un test genetic care permite crescatorilor de pisici din aceasta rasa sa descopere problema inainte de a le imperechea.

In ceea ce priveste rinichii polichistici, boala a aparut la rasa Ragamuffin via rasa persana, stramosul sau. Inainte de a achizitiona o pisica Ragamuffin, asigura-te ca felina are un certificat care ii atesta starea excelenta de sanatate.

Pisica Braziliana cu par scurt

De la „pisica strazii” a ajuns sa fie pisica de rasa pura. Aceasta este Braziliana cu par scurt (Brazilian Shorthair), o pisica de dimensiuni medii, cu ochi expresivi si jucausi.
Daca sunteti in cautarea unei pisici afectuoase, care nu este agresiva si adora sa fie in preajma oamenilor, Braziliana se incadreaza perfect in cerintele voastre.
Istoric

Braziliana cu par scurt (Brazilian shorthair) dateaza de la jumatatea anilor `80 avandu-si originile pe strazile Braziliei. Se pare ca pisica a fost adusa in Brazilia de catre colonistii europeni. Aceasta rasa nu este inca recunoscuta formal de toate organizatiile de profil care acrediteaza o rasa, de fapt recunosterea ei a venit in momentul in care Federatia Felina a Braziliei a realizat ca trebuie sa existe o rasa felina originara din Brazilia. Astfel, brazilienii au inceput sa compare si sa inspecteze pisicile de pe strazi si au remarcat ca toate arata in acelasi fel si au aceleasi caracterisici. Astfel a luat nastere rasa de pisica braziliana cu par scurt, insa mai exista si alte rase de pisici descoperite pe strada, cum ar fi Americana, Celtica sau Europeana cu par scurt si American Keuda.

Desi este oarecum recunoscuta ca rasa, pisica braziliana a starnit multe controverse in lumea crescatorilor profesionisti de pisici. Cu toate acestea, Braziliana cu par scurt este considerata acum o rasa pura de pisica, trecand de stadiul de pisica de pe strada. In SUA numarul crescatorilor de pisici braziliene este foarte mare spre deosebire de alte zone ale lumii.
Aspect exterior si dimensiuni

Pisicile braziliene cu par scurt sunt pisici puternice, agile, de dimensiuni medii, mai mult lungi decat inalte. Blana este scurta si intr-o varietate foarte mare de culori.
Sunt multe aspecte care fac speciale aceste pisici. Spre exemplu, spatiul dintre ochi este egal cu marimea ochiului, iar ochii, foarte expresivi de altfel, sunt de obicei de aceeasi culoare ca si blana.
Coada are o lungime medie si este tuguiata la varf. Masculii se pot distinge de femele cu usurinta, deoarece acestia au capul mai mare.
Temperament

Pisica braziliana are un temperament placut, este foarte jucausa, activa si o pradatoare desavarsita. Este inteligenta si invata lucruri foarte repede. Braziliana este o pisicuta foarte afectuoasa, spunandu-se despre ea ca este lipicioasa si se tine scai dupa stapan. Are foarte multa nevoie de dragoste, atentie si ingrijire, iar daca nu veti avea timp sa i-o oferiti pisica va deveni irascibila si suspicioasa.
Braziliana cu par scurt se intelege bine cu copiii, a caror companie o adora. Aceste pisici sunt cunoscute pentru abilitatea lor de a lega relatii si prietenii cu toti membri familiei, nefiind pisicile unui singur stapan.
Boli si afectiuni curente

Braziliana cu par scurt este o rasa robusta si rezistenta, cu o sanatate de fier.
Singurele probleme pe care le-ar putea avea sunt predispozitia catre obezitate si gingivita. Din aceasta cauza ar trebui sa beneficieze de controale stomatologice o data pe an si de ingrijiri speciale (detartraj, periaj dentar profesionist) atunci cand este necesar.
Hranirea acesteia cu mancare granulata de buna calitate o va ajuta sa-si mentina dintii curati, dar ingrijirea dentara suplimentara este adesea necesara pentru a-i intretine dantura in perfecta stare.
Masculii, ca in cazul oricarei alte rase de pisici, nu sunt feriti de sindromul urologic felin (formarea de pietricele la nivel renal sau vezical), motiv pentru care trebuie sa aveti o atentie sporita asupra alimentatiei si a aparitiei eventualelor dificultati de urinare.

Ideal este ca, dupa varsta de 6-8 ani, chiar daca aveti un exemplar sanatos, sa-i faceti un control de rutina si cateva investigatii (ecografie, radiografie, analize de sange si urina) pentru a depista din timp eventualele probleme si pentru a incerca remedierea acestora printr-o alimentatie corespunzatoare sau cu ajutorul unui tratament adecvat.

Speranta medie de viata a Brazilian shorthair-ului este intre 15 si 20 ani.
Ingrijire

Ingrijirea Brazilienei cu par scurt este facila. Nu are nevoie decat de o pieptanare atenta, o data pe saptamana, timp de 5-10 minute cu un pieptan din metal inoxidabil.

Pisica Norvegiana de padure

Impresionanta prin aspectul sau exterior asemanator pisicilor salbatice, Norvegiana de padure se dovedeste un companion afectuos si loial, care nu este dependent de atentia stapanului ei. Norvegiana de padure este indicata persoanelor active, cu un program incarcat, intrucat aceasta este capabila sa se adapteze majoritatii circumstantelor si sa tolereze cateva ore de singuratate.
Istoricul si originea

In ciuda taliei mari si a aspectului salbatic, Norvegiana de padure nu este un descendent sau un hibrid al vreunei specii de pisica salbatica. Denumita Norsk Skogkatt (Norwegian forest cat, norvegiana de padure) in Norvegia, Norvegiana de padure este posibil sa fi ajuns in nordul Europei acum cateva sute de ani, ca descendent al pisicilor domestice introduse in Europa de catre romani. Mentiuni cu privire la pisici de talie mare, cu parul lung exista in mitologia scandinava. Din moment ce miturile scandinave au fost transmise generatiilor urmatoare prin viu grai timp de cateva sute de ani inainte de a fi consemnate in poemele Edda, undeva intre anul 800 i.Hr. si 1100 i.Hr., este foarte clar ca pisicile domestice cu parul lung au existat in Norvegia de foarte mult timp. Clima din nordul Norvegiei a oferit un test aspru acestor pisici. Numai exemplarele cele mai robuste si mai rezistente au supravietuit, astfel ca, de-a lungul secolelor, pisicile au dezvoltat constitutii robuste, blanuri impermeabile, lungi, simturi fine si instincte puternice. Primul club al pisicilor din rasa Norvegiana de padure a fost fondat in 1934, iar in 1838, primul exemplar din aceasta rasa a fost etalat intr-o expozitie felina in Oslo, Norvegia. In timpul celui de-al doilea razboi mondial, rasa a fost la un pas de a disparea, iar incrucisarea cu pisica domestica norvegiana, cu parul scurt ameninta existenta Norvegienei de padure, ca rasa pura. Dupa razboi, crescatorii de pisici din Norvegia au inceput un program de crestere si selectie pentru a salva rasa de la disparitie. Eforturile lor au fost incununate de succes, iar rasa a fost desemnata pisica nationala a Norvegiei de catre regretatul rege Olaf. Norvegienele de padure au sosit in Statele Unite in noiembrie 1979. In 1980, un grup restrans de crescatori americani si-au canalizat eforturile pentru a face posibila recunoasterea rasei de catre oficiile din nordul Americii. Astazi, rasa este recunoscuta de majoritatea asociatiilor si este a patra rasa de pisici, cu parul lung ca si popularitate, potrivit CFA (Cat Fanciers Association).

Rasa este recunoscuta de urmatoarele organizatii si oficii internationale: American Association of Cat Enthusiasts (AACE), American Cat Association (ACA), American Cat Fancier’s Association (ACFA), Canadian Cat Association (CCA), Cat Fanciers’ Association (CFA), Cat Fanciers’ Federation (CFF), The International Cat Association (TICA), United Feline Organization (UFO).
Aspectul exterior si dimensiunile

Desi exista unele similitudini intre Norvegiana de padure si rasa Maine Coon, ele sunt rase separate. Maine Coon-ul este mai mare decat norvegiana de padure, iar caracteristicile corporale ale celor doua rase sunt total diferite. Norvegiana de padure este o pisica robusta cu picioarele din spate musculoase si lungi. Corpul este de lungime medie, bine proportionat si musculos, cu pieptul adanc si o osatura puternica. Forma capului se incadreaza intr-un triunghi echilateral. Ochii sunt mari si expresivi. Urechile de dimensiuni medii, rotunde continua linia care uneste obrazul cu baza urechii. Trasatura care diferentiaza, intr-adevar, Norvegiana de padure de celelalte rase, este blana sa splendida. Blana sa dubla, deasa si lunga si "coama" regala fac ca Norvegiana de padure sa para mai mare decat este in realitate. Parul exterior impermeabil si, in mod natural, unsuros protejeaza puful profund, izolant. Numeroase smocurile de par orneaza urechile, iar labele, de asemenea, bine imbracate cu par si prevazute cu smocuri de par protejeaza picioarele felinei de gheata si zapada. Norvegienele de padure cresc destul de incet, atingand dezvoltatea deplina in jurul varstei de 5 ani. Coada este lunga si stufoasa. Tigratul (tabby) cu alb este desenul cel mai frecvent intalnit, Norvegiana de padure se gaseste intr-o gama variata de culori si desene, exceptie facand acelea care ar indica o eventuala hibridizare (desenul siamezei, culorile ciocolatiu sau liliac). Ochii pot fi in diferite nuante de verde, auriu, verde-auriu, in timp ce exemplarele albe pot avea ochi albastrii sau pot fi ceacare.
Personalitatea

Nu va lasati pacaliti de musculatura bine conturata si de infatisarea salbatica. In ciuda anilor petrecuti in salbaticie, in padurile norvegiene, sau poate chiar datorita acestora, Norvegiana de padure va prefera sa fie dezmierdata si sa se cuibareasca in bratele dumneavoastra decat sa alerge. Dragalasa, prietenoasa, ele formeaza legaturi puternice bazate pe afectiune cu companionii lor umani. Nu se sperie de nimic, adaptandu-se cu usurinta majoritatii circumstantelor si stilurilor de viata. Nu sunt pisici zgomotoase, preferand sa-si "spuna parerile" prin limbajul trupului. Vor mieuna prelung numai daca se intampla ceva total nepotrivit, cum ar fi un castron pentru mancare gol. Sunt pisici care torc puternic, putandu-le auzi dintr-o camera alaturata. Nu sunt pisici care sa va stea in brate, preferand sa se tolaneasca chiar langa dumneavoastra mai degraba decat pe dumneavoastra.
Relatiile cu familia si casa

Norvegiana de padure este medium activa in interiorul casei, vigilenta, cu capacitate de reactie si destul de independenta.

Accepta prezenta copiilor si a altor animale de companie, in special, daca creste alaturi de acestia.

In general, sunt obisnuite sa traiasca afara, fiind foarte fericite daca dispun de o curte, dar se adapteaza usor si vietii intr-un apartament. Rezista la temperaturi destul de scazute si se pare ca le place ploaia.

Norvegienele de padure sunt active si jucause, mentinandu-si acelasi temperament si ca adult. Atlete naturale, Norvegienelor de padure le place sa-si investigheze domeniul, sa se catere in varful bibliotecii sau al pomilor. Ele pot deveni animale numai de interior atata timp cat li se ofera suficient spatiu, echipament pentru catarare si multa atentie si afectiune.
Aspecte particulare

Lungimea blanii variaza in functie de anotimp. Primavara, Norvegiana de padure isi inlatura blana lunga si deasa de iarna, iar toamna, pe cea de vara, mai scurta si mai subtire. Aceasta naparlire este atat de evidenta, incat Norvegiana de padure, vara, aproape ca arata ca o pisica complet diferita, ramanandu-i doar coada stufoasa, zulufii de pe urechi si dintre pernitele degetelor care sa va reaminteasca de Norvegiana de padure din timpul iernii. In timpul perioadelor de naparlire, perierea meticuloasa, zilnica cu o perie cu dinti fini de metal este absolut necesara pentru a preveni incurcarea si matuirea parului si pentru a limita cantitatea de par depusa pe suprafetele si obiectele din casa dumneavoastra. In celelalte perioade ale anului, blana Norvegienei de padure necesita un minim de ingrijire. Perierea blanii, o data pe saptamana este, de obicei, suficienta, pentru a preveni incurcarea si pierderea luciului acesteia.
Boli si afectiuni curente

In general, Norvegienele de padure sunt niste pisici rezistente si sanatoase, care, cu o alimentatie adecvata, miscare, ingrijire medical veterinara (vaccinari, deparazitari, controale periodice, etc.) si afectiune din partea stapanului, vor fi longevive.

Nu sunt semnalate probleme de ordin gentic, specifice Norvegienei de padure. Sunt predispuse afectiunilor curente specifice felinelor in general, fara o frecventa crescuta a uneia dintre ele. Masculii nu sunt feriti de sindromul urologic felin (formarea de pietricele la nivel renal sau vezical), motiv pentru care trebuie avuta o atentie sporita asupra alimentatiei si aparitiei eventualelor dificultati de urinare.

Dupa o anumita varsta, in functie si de individ, au tendinta de a depune tartru dentar, cu predilectie pe molari si carnasiere.

Norvegienele de padure sunt foarte gurmande, fiind predispuse obezitatii. Din acest motiv este indicat, pe cat posibil, sa li se administreze o cantitate limitata si adecvata de alimente.

Ideal este ca dupa varsta de 6-8 ani, chiar daca aveti un exemplar sanatos, sa-i faceti un control de rutina si cateva investigatii (ecografie, radiografie, analize de sange si urina) pentru a depista din timp eventualele sensibilitati si pentru a incerca remedierea acestora printr-o alimentatie corespunzatoare sau cu ajutorul unui tratament adecvat.

Speranta medie de viata a Norvegienei de padure este intre 10-14 ani.

pisica Sphynx

Imposibil sa nu va surprinda prin aspectul sau exterior, Sphynx-ul este, intr-adevar lipsit de par, sau mai bine spus, corpul sau este acoperit doar de un puf foarte fin. In ciuda acestui aspect, Sphynx-ul este o pisica robusta si rezistenta, afectuoasa si jucausa, un adevarat animalut de companie.

Istoricul si originea

In ultimii circa o suta de ani, pisoi fara par au aparut spontan printre puii fatati de diferite pisici domestice cu parul scurt. Aceasta mutatie naturala, spontana pare a fi una relativ obisnuita, din moment ce pisici fara par a fost descoperite in Canda, Franta, Mexic, Rusia, Australia si in Statele Unite. Totusi, multe dintre aceste linii nu au fost niciodata perfectionate.

Primul program oficial de selectie al rasei a debutat in anii '60, in Canada, cand o pereche de pisici domestice cu parul scurt au dat anstere unui pisoi fara par. In 1970, Cat Fanciers Association (CFA), a acordat "pisicii canadiene fara par" statutul de rasa provizorie. Cu toate acestea, in anul urmator, CFA ii anuleaza statutul provizoriu datorita problemelor de sanatate aparute si a dificultatilor de crestere. La momentul respectiv se credea ca gena asociata cu lipsa parului era letala.

Sphynx-ul pe care il stim noi astazi a aparut in 1975, cand proprietarii unei ferme din Minnesota, familia Pearson, au descoperit ca pisica lor cu parul scurt, Jezabelle, a dat nastere unui pisoi fara par, pe care l-au numit Epidermis. In 1976, se naste un alt pisoi fara par, numit Dermis. Cele doua pisicute fara par sunt cedate crescatorului Kim Mueske, din Oregon, care le-a utilizat la crearea rasei.

Denumirea de "Sphynx" a fost aleasa dupa numele marelui sfinx din Giza.

In 1983, o crescatoare canadiana, Shirley Smith ii trimite doi pisoi Dr. Hugo Hernandez in Olanda. Dr. Hernandez a imprecheat cele doua exemplare, numite Punkie si Paloma, pana la obtinut Devon rex-ul. Descendentii acestor pisici, alaturi de descendentii pisicilor Pearson, au constituit fondul de creere al sphynx-ului de astazi. In februarie 1998, Sphynx-ul a fost acceptat de catre CFA in baza sa de date si se fac eforturi sustinute de castiga statutul provizoriu in CFA.

Aspectul exterior si dimensiunile

Odata ce reusiti sa treceti peste socul vederii unei pisici "goale", veti constata ca aceasta rasa are si alte trasaturi distinctive. Sphynx-ii sunt pisici de talie medie, cu un corp mai mult lung decat lat, musculos si bine proportionat. Pieptul este adanc si bine imbracat de musculatura. Abdomenul este proeminent, dar nu ca de batracian. Capul este triunghiular, cu colturile rotunjite, mai mult lung decat lat, cu craniul rotunjit si fruntea usor plata. Maxilarele sunt proeminente, iar barbia este puternica si bine evidentiata. Urechile sunt mari si late asemanatoare antenelor parabolice, lipsite de par pe fata lor interna. Nasul este scurt, acoperit cu piele de aceeasi culoare cu cea de pe corp. Ochii mari, ovali, de forma lamaiei, usor oblici, bine distantati, expresivi, sunt de culoare in concordanta cu cea a parului, dar pot fi si verzi. Gatul este lung, subtire si musculos. Coada sa este lunga si subtire, conica. Picioarele sunt lungi, zvelte si cu musculatura bine evidentiata. Gambele sunt de lungime medie, subtiri, dar cu osatura puternica. Labele sunt ovale, cu degete lungi si pernite groase. In realitate, Sphynx-ul nu are pielea mai cutata decat oricare alta pisica. Toate pisicile au pielea lasata, cutat, pielea pisicii fiind cea mai subtire in comparatie cu celelalte animale domestice, si, de asemenea, cea mai elastica. De fapt, este mult mai usor sa observi aceste cute la o pisica fara par.

In ciuda asteptarilor dumneavoastra, Sphynx-ul, doar pare ca nu ar avea par. Pielea sa este acoperita cu puf extrem de fin, care aduce cu textura pielii de caprioara.

Sphynx-ul se gaseste in diferite varietati de culori si modele, dar culoarea exacta este, cateodata, dificil de determinat la o pisica fara par, astfel ca, in cadrul expozitiilor feline, nu se acorda puncte sau animalul nu este penalizat din cauza coloritului.

Greutatea corporala a Sphynx-ului este cuprinsa intre 3,5-7 kg, masculii fiind mai robusti.

Personalitatea

Sphynx-ul este un animalut de companie afectuos si jucaus. Sunt pisici sociabile, agile si extrem de curioase, fiind innebunite dupa compania omului sau a altor animalute de companie. Sphynx-ul este o parte maimuta, o parte caine, o parte copil si o alta parte pisica, prezentand trasaturi de caracter specifice fiecareia. Sa spui ca Sphynx-ul este ager si plin de viata este doar o afirmatie modesta; ele vor efectua acrobatii aeriene similar maimutelor din varful usii sau bibliotecii. Devotate si loiale, isi vor urma stapanul peste tot, dand din coada similar cainelui si torcand necontenit. Isi vor intampina stapanul cand acesta ajunge acasa si sunt foarte vorbarete. Sphynx-ul are nevoie de atentia dumneavoastra neconditionata si este la fel de neastamparat si dragalas ca si copiii.

Se spune ca Sphynx-ii sunt campioni la tors. Le place sa fie rasfatati si nu se dau inlaturi de la o partida buna de joaca.

Sunt medium active, cu o capacitate medie de reactie, extrem de curioase si agile. Rabdator si docil, Sphynx-ul este animalul perfect de companie.

Relatiile cu familia si casa

Sunt pisici extrem de sociabile tolerand fara prea mari straduinte alte animalute de casa. Prietenos si afectuos, Sphynx-ul va indragi copiii din prima clipa. Cauta cu precadere atentie din partea stapanului, placandu-i sa doarma in bratele sau in patul acestuia.

Aspecte particulare

Sphinx-ii sunt exclusiv pisici de interior deoarece ei au o protectie diminuata fata de factorii de mediu, neplacandu-le sa lancezeasca pe suprafetele reci.

Temperatura lor corporala este cu un grad sau doua mai mare in comparatie cu celelalte pisici si au o capacitate extraordinara de a compensa pierderea de caldura.

Sphynx-ii au o pozitie caracteristica, in statiune, ridicand unul dintre membrele din fata.

Pisoii se nasc acoperiti de un puf fin, pe care il inlatura cand devin adulti. Culorile si modelele blanii pot fi, uneori, greu sesizabile la adulti. Sphynx-ii pot prezenta toate varietatile de culoare. Sphynx-ul necesita o ingrijire saptamanala. Unghiile trebuie scurtate cand este necesar. Sphynx-ul trebuie sa fie imbaiat o data pe saptamana, dar trebuie sa utilizati intotdeauna numai produse speciale pentru pisici. Pisicile sunt foarte sensibile, astfel ca este foarte important sa utilizati numai produsele adresate acestora. Este important sa il uscati cu un prosop imediat dupa imbaiere si nu trebuie sa ii permiteti sa stea in frig sau sa iasa afara.

Urechile trebuie si ele sa fie curatate o data pe saptamana cu ajutorul betisoarelor igienice. Urechea trebuie curatata dinspre exterior spre interior. Daca nu ati mai facut acest lucru pana acum, medicul dumneavoastra veterinar va va invata.

Retineti ca Sphynx-ul este o pisica, exclusiv, de interior. Pielea lor este extrem de sensibila datorita lipsei de par, fiind predispusi arsurilor solare.

Boli si afectiuni curente

In ciuda lipsei sale de par care i-ar putea conferi o mai mica protectie fata de factorii de mediu si fata de diversi agenti patogeni, Sphynx-ul este o rasa rezistenta si sanatoasa cu putine probleme de ordin medical. Ca si in cazul altor rase, aceste pisici sunt predispuse afectiunilor cavitatii orale (gingivite, tartru dentar), alergiilor pielii, iar in cazul masculilor trebuie acordata o atentie suplimentara eventualelor probleme urinare.

Sphynx-ul nu trebuie expus schimbarilor bruste de temperatura, precum nu trebuie expus la temperaturi extreme, prea scazute sau prea crescute, fiind predispus arsurilor solare sau degeraturilor.

Ca si maladii de ordin genetic, in literatura de specialitate nu se relateaza vreo sensibilitate specifica.

Aidoma altor rase, odata cu inaintarea in varsta, respectiv, dupa varsta de 6-8 ani, este imperios necesar un control de rutina al animalutului dumneavoastra, control insotit de cateva investigatii (ecografie, radiografie, analize de sange si de urina) pentru a depista din timp a eventualele sensibilitati individuale si pentru incercarea instituirii unei diete sau a unui tratament adecvat.

Speranta medie de viata la Spyhnx este de 9-15 ani.

Oaia Domestica

Oaia domestică (Ovis aries) este o specie de mamifere rumegătoare, copitate, domesticite, crescute pentru lână, piele, carne și lapte, având cea mai largă distribuire în lume dintre animalele domestice, putând fi găsite în aproape toate țările lumii.
Caracterizare generală

Oaia domestică, cea mai comună specie a genului Ovis, descinde foarte probabil din specia de muflon sălbatic din sudul central și sud-vestul Asiei.
Oile sunt animale copitate, având copita despicată în două.
Ele sunt animale rumegătoare, cu dinții incisivi superiori lipsă și cu un stomac cu patru compartimente-vezi artiodactil.
Oile și berbecii au coarne scobite, neramificate, care nu le cad. Coarnele berbecului sunt masive și curbate spiralat. Coarnele femelei adult sunt scurte și foarte puțin curbate.
Oile au un bot lung, destul de îngust și urechi ascuțite. Lungimea oii este, în medie, 1,5 m, având o coadă scurtă și un adult poate cântări de la 75-200 kg. În sălbăticie animalele sunt alergători sprinteni și cățărători.
Au fost create peste 800 de rase de oaie domestică. Rasele sunt adaptate de la deșert la condițiile tropicale.
Oile oferă
piele și lână pentru îmbrăcăminte și covoare.
carne de miel, de oaie și de berbec
lapte pentru băut, pentru brânză și alte produse lactate
Clasificarea oilor

 Aproape jumătate din populația de oi este crescută pentru lână. Aceste oi sunt adaptate la condițiile semiaride și sunt caracterizate de dimensiuni medii, cu capacitatea de a produce mari cantități de fibre de lână, având diametru de maximum 20 micrometri. În număr mare în Australia, Noua Zeelandă, America de Sud și vestul Statelor Unite, cele mai multe oi din acest tip aparțin rasei merinos, care își are originea în zona mediteraneană și s-a concentrat în Spania. Oricum, rasa a fost modificată și adaptată la condițiile din diferite țări, și diferitele subtipuri sunt combinate de obicei cu numele țării în care trăiesc, de exemplu merinos australian. Rasa Rambouillet, similar cu merinosul, este cealaltă rasă majoră a oii cu lână fină.
Rasele de carne

Oaia de carne se regăsește în rasele cu lână medie sau lungă. 15 % din populația globală de oi este crescută pentru carne. Între rasele cu lână de dimensiuni medii se numără rasele Suffolk, Hampshire, Shropshire, Southdown, Dorset, Isle-de-France, Cheviot, și Oxford; iar cele cu lână lungă sunt rasele Leicester, Lincoln, Cotswold, și Romney Marsh.

O pereche de oi rasa merinos, Australia
Oaia nordică cu coadă scurtă, similară cu cea cu lână de dimensiuni medii, se găsește în principal în Scandinavia. Aceste oi formează 3 % din populația de oi din lume și sunt caracterizate de înalte rate ale reproducerii. Ele sunt în prezent folosite experimental, la scară redusă, în Statele Unite, la încrucișarea cu alte specii pentru a crește numărul de miei născuți.
Oaia cu coadă grasă

Aceste oi sunt numite așa fiindcă pot depozita mari cantități de grăsime în coadă și în regiunea crupei. Ele sunt crescute în principal pentru capacitatea de a produce lapte superioară altor rase; lâna lor, oricum este aspră, grosolană, fiind folosită în principal la confecționarea de covoare. Oaia cu coadă grasă se găsește în principal în regiunile extrem de aride ale Africii, în Orientul Mijlociu și Asia și reprezintă 25 % din populația totală de oi. Principalele rase sunt Awassi, Bakhtiari, Karakul, și Karamon. Pieile mieilor nou-născuți din rasa Karakul sunt folosite la manufacturarea așa-numitelor haine de blană persană.
Oile păroase

În ansamblu, oile domestice sunt mult mai lânoase decât suratele lor sălbatice, dar anumitor rase le lipsește lâna și sunt acoperite de păr. Ele se găsesc în regiunile tropicale și sunt folosite pentru carne. Între speciile acestui tip se numără oaia cu burtă neagră Barbados, oaia persană cu capul negru și rasa Peliquey.

Distribuția oilor în lume

În 2003 populația de oi era estimată la 1,03 miliarde de capete. Țările crescătoare de oi, în ordine descrescătoare, sunt: China (157 330 000), Australia (94 500 000), India (62 500 000), Iran (54 000 000), Sudan (47 000 000), Noua Zeelandă (40 065 000), Regatul Unit al Marii Britanii (35 500 000), Africa de Sud (29 100 000), Turcia (25 000 000), și Pakistan (24 700 000).
Termeni specifici

Un agneau Lincoln Longwool montrant sa lourde toison

Ca denumire regională din Transilvania și Banat se folosește termenul păcuină, iar un termen arhaic este marială. Crescătorii de oi folosesc denumiri diferențiate pentru a desemna exemplarele speciei:
berbec/berbeci pentru masculii speciei capabili de reproducere,
batal/batali pentru masculii speciei castrați în vederea îmbunătățirii calității cărnii și a lânii,
arete/areți pentru un berbec de prăsilă,
oaie/oi pentru femela capabilă de reproducere,
mioară/mioare pentru oile de până la doi ani, care încă nu au fătat,
miel/miei, uneori chiar mială/miale, pentru desemnarea exemplarelor tinere în general, sau diferențiat după sex.

Un grup de oi se numește turmă de oi.
Coarnele

De regulă, berbecii au coarne, iar oile nu au (sunt ciute). De exemplu: [1]
La rasa Țigaie, berbecii au coarne mari, cu lungimea de 60-70 cm, răsucite în una sau două spirale. Există și berbeci ciuți sau cu coarne rudimentare, denumite melci. Oile sunt, de regulă, lipsite de coarne, dar 16-18% din efectivul total au coarne rudimentare sau coarne mici nespiralate.
La rasa Țurcană, berbecii au coarne mari purtate lateral, răsucite în una sau două spirale. Oile sunt ciute, dar circa 15-20% din oi au coarne mici.

Pisica Bobtail Japonez

Simpli si eleganti ca un haiku (poem japonez alcatuit din 17 silabe), bobtail-ii japonezi sunt opere de arta insufletite cu trupuri sculptate, cu cozi scurte dragalase si ochi mari si expresivi. Nu va asteptati ca bobtail-ul japonez sa stea sa fie admirat, dar poznele lui va vor binedispune intotdeauna indiferent de starea pe care o veti avea. Bobtail-ii japonezi sunt de asemenea binecunoscuti ca si companioni afectuosi. Neinfricati si de temut asemenea razboinicilor samurai cand vine vorba de vanarea rozatoarelor nepoftite, bobtail-ii japonezi devin instant masinarii de tors cand sunt dezmierdati de stapanii lor.

Istoricul si originea

Desi bobtail-ul japonez dainuie in America de Nord doar de trei decenii, el este una dintre cele mai vechi rase de pisici cu o istorie bogata in legende si in folclor asemenea tarii sale natale. Pisici tricolore cu coada scurta puteau fi regasite reprezentate in operele de arta sculptate in lemn sau pictate pe matase datand din anii 1600. Poporul japonez considera aceste pisici ca fiind sacre si aducatoare de noroc, iar la inceputuri ele erau tinute in templele budhiste si in resedintele familiilor imperiale japoneze.
Folclorul japonez contine de asemenea numeroase referiri la pisicile cu coada scurta, cea mai renumita fiind povestea lui Maneki Neko, care inseamna „pisica care face semne”. Dupa cum spune povestea, in anii 1600 o pisica tricolora cu coada scurta pe nume Tama locuia intr-un templu saracacios, in Setagaya. Intr-o buna zi, lordul Naotaka Ii din tinutul Hikone a fost prins de o furtuna neasteptata in apropierea templului. In timp ce acesta isi cauta adapostul la radacina unui copac, a observat ca Tama ii facea semn din poarta templului. Intrigat, Naotaka s-a intreptat catre pisica si a constatat cu surprindere ca arborele sub care se adapostise cu cateva secunde inainte fusese trasnit de un fulger.
Drept multumire ca Tama ii salvase viata, lordul Naotaka a luat templul sub ingrijirea sa aducandu-i prosperitatea. O intruchipare a pisicii care face semne (Maneki Neko), cu una dintre labutele din fata ridicata, apare pe fatada templului Gotokuji din apropierea orasului Tokyo, construit in 1697. Astazi, figurine de pisici care gesticuleaza pot fi achizitionate din magazinele japoneze, multi considerandu-le talismane aducatoare de noroc si prosperitate.
De asemenea, in Japonia circula o legenda care povesteste cum bobtail-ul japonez si-a pierdut coada. Se spune ca pisica incerca sa se incalzeasca prea aproape de foc, astfel ca coada i-a luat foc. Disperata sa-si salveze coada, ea a alergat prin tot orasul, arzand pana la temelii toate cladirile de care se apropia. Drept pedeapsa, imparatul a poruncit ca tuturor pisicilor sa li se taie cozile.
In 1908, primii bobtail-i japonezi certificati au fost importati in Statele Unite, dar abia in 1968, cand crescatoare Elizabeth Freret a importat trei bobtail-i japonezi, a fost initiat un program american de crestere si selectie. Cam in aceeasi perioada, arbitrul Asociatiei Crescatorilor de Pisici (CFA – Cat Fanciers’ Association), Lynn Beck, a importat inca opt bobtail-i, astfel ca cele unsprezece pisici au pus bazele rasei pe care o stim astazi, din America.
In 1969, CFA accepta bobtail-ul japonez pentru a fi recunoscut, iar in 1976 ii recunostea statutul de membru.
Bobtail-ii cu parul lung au fost de asemenea reprezentati in operele de arta japoneze din secolul al XVII-lea si de foarte mult timp ei isi fac aparitia in cuiburile de pui fatati de exemplarele cu parul scurt. Cu toate acestea, bobtail-ul japonez cu parul lung nu a fost oficial recunoscut decat abia in 1991. Astazi, majoritatea asociatiilor de pisici recunosc bobtail-ul cu parul lung ca rasa de sine statatoare, in timp ce CFA il accepta ca pe o varietate a rasei bobtail japonez.
Astazi, bobtail-ul japonez este recunoscut de urmatoarele asociatii si organizatii internationale: American Association of Cat Enthusiasts (AACE), American Cat Association (ACA), American Cat Fancier's Association (ACFA), Canadian Cat Association (CCA), Cat Fanciers' Association (CFA), The International Cat Association (TICA), United Feline Organization (UFO), FiFe (Federation Internationale Feline) si Asociatia Felina Romana (AFR).

Aspectul exterior si dimensiunile

Bobtail-ul japonez este o pisica mai mult lunga decat inalta, zvelta si eleganta, cu trasaturi bine conturate si o structura osoasa puternica. Membrele sunt lungi si suple, cele posterioare fiind evident mai voluminoase in comparatie cu cele anterioare. Liniile capului, usor arcuite, descriu un triunghi echilateral. Botul este lat si rotunjit, iar urechile mari sunt dispuse pe verticala. Ochii mari, ovali si oblici alaturi de maxilarele puternice si nasul alungit ii ofera fetei un aspect specific japonez total diferit de cel al altor rase orientale.
Cu siguranta, coada este caracteristica sa distinctiva. Coada este compusa din una sau mai multe coturi, unghiuri, tirbusoane. Ca fulgii de zapada, fiecare coada este unica – lungimea, forma si flexibilitatea putand varia mult de la o pisica la alta. De preferat este ca coada sa se prelungeasca cu 5-8 cm de la baza, dar este posibil ca, in functie de forma, sa para mai scurta. Parul care acopera coada de cele mai multe ori se dispune sub forma de evantai, dand impresia unui pampon. Spre deosebire de Manx, bobtail-ul are intotdeauna coada, indiferent daca este doar un ciot.
Bobtail-ii japonezi cu parul scurt au o blana de lungime medie, moale si matasoasa, fara puf profund. Bobtail-ii japonezi cu parul lung au parul de lungime medie, moale si matasos si un puf profund redus, greu sesizabil. Blana exemplarelor cu parul lung este mai scurta, bine atasata pe langa corp si devine mai lunga gradual pe crupe, coada, membre si gat. Este de preferat sa existe smoace de par pe urechi si intre degete.
De departe, combinatia de culori sau modelul cel mai apreciat este mi-ke. Aceste pisici sunt in mare masura albe, dar prezinta pete negre si portocalii pe cap, coada si corp. Teoretic numite calico, bobtail-ii mi-ke sunt aproape exclusiv femele. Masculul echivalent varietatii mi-ke este alb cu negru sau alb cu rosu. Desi bobtail-ii japonezi mi-ke sunt cei mai apreciati, multe alte culori si modele sunt acceptate, inclusiv uni, tabby (tarcat), carapace de broasca, etc. Unele asociatii accepta orice culoare sau combinatii de culori.

Bobtail-ul adult poate atinge o greutate corporala in jur de 2,5-4 kg.

Personalitatea

Daca sunteti in cautarea unui opritor de usa din blana, aceasta rasa nu este pentru dumneavoastra. Bobtail-ii sunt pisici energice, jucause si vorbarete. Jocurile lor favorite sunt acelea in care va veti implica activ. Daca stilul de viata va face sa va petreceti mult timp departe de casa, oferiti-i bobtail-ului dumneavoastra un companion felin cu care sa-si consume din energia fara sfarsit.

Devotat, prietenos si sociabil, bobtail-ul japonez este un companion omniprezent, care este pe punctul de a fi lipicios. Bobtail-ii vor sa fie implicati in activitatile voastre, chiar daca asta implica sortarea rufelor, prepararea cinei sau pierderea timpului in fata computer-ului. De asemenea, bobtail-ii se bucura si de o buna conversatie, putand reproduce o gama larga de tonuri pe care admiratorii lor le considera adevarate „cantece”.

Intrucat bobtail-ii japonezi sunt pisici inteligente, ei invata foarte repede noi deprinderi si de cele mai multe ori pe cele adresate companionilor lor canini cum ar fi aducerea unor obiecte, etc. Inteligenta lor ii poate baga in bucluc, bobtail-ii fiind binecunoscuti pentru repeziciunea cu care invata sa deschida usile. Ei sunt de asemenea, hotarati si chiar incapatanati; odata ce le intra o idee in cap, nu o abandoneaza cu una cu doua. Sunt cataratori neintrecuti, excaladand dulapurile, biblioteca, pomii din curte si chiar draperii.

Relatiile cu familia si casa

Bobtail-ul este o pisica prietenoasa si toleranta intelegandu-se bine cu alte animalute de casa si chiar si cu cainii. Este foarte afectuos si indulgent cu copiii, tolerandu-le poznele si rautatile. Se adapteaza destul de repede oricaror medii ambiante si oricaror circumstante, motiv pentru care sunt companioni de calatorie foarte buni. In preajma strainilor au tendinta de a fi in prima instanta rezervati, dupa care, dupa tatonari repetate, ii accepta ca si cum i-ar cunoaste de-o viata.

Nu uitati ca bobtail-ul japonez are nevoie absoluta de companie (umana, felina sau de alta natura), altfel un bobtail plictisit devine o pisica cu un comportament distructiv.

Aspecte particulare

Aspectul cozii bobtail-ului japonez este determinat de o gena recesiva; din acest motiv, incrucisarile intre bobtail-i au ca rezultat aparitia numai a progeniturilor cu coada scurta. Coada acestuia complet diferita de cea a Manx-ului, care este determinata de o gena dominanta si potential periculoasa. Din fericire, gena recesiva a bobtail-ului japonez nu pare a fi asociata cu vreun defect genetic nociv.

De asemenea, este destul de rar intalnita, in special la exemplarele predominant albe, heterocromia oculara (coloratia irisului diferita). Astfel, unul dintre ochi este albastru, in timp ce celalalt este de alta culoare.

Datorita pufului profund redus, chiar si la exemplarele cu parul lung, blana bobtail-ului japonez necesita o minima ingrijire. Astfel, o pieptanare meticuloasa o data sau de doua ori pe saptamana este in general suficienta. O ingrijire suplimentara este bine venita in timpul perioadelor de naparlire, sezoniere.

Boli si afectiuni curente

Bobtail-ul japonez este predispus gingivitei, motiv pentru care ar trebui sa beneficieze de controale stomatologice o data pe an si de ingrijiri speciale (detartraj, periaj dentar profesionist) atunci cand este necesar. Hranirea acestuia cu hrana granulata de buna calitate il va ajuta sa-si mentina dintii curati, dar ingrijirea dentara suplimentara este adesea necesara pentru a-i intretine dantura in perfecta stare de sanatate.

Masculii, ca in cazul oricarei alte rase de pisici, nu sunt feriti de sindromul urologic felin (formarea de pietricele la nivel renal sau vezical), motiv pentru care trebuie avuta o atentie sporita asupra alimentatiei si a aparitiei eventualelor dificultati de urinare.

Ideal este ca dupa varsta de 6-8 ani, chiar daca aveti un exemplar sanatos, sa-i faceti un control de rutina si cateva investigatii (ecografie, radiografie, analize de sange si urina) pentru a depista din timp eventualele sensibilitati si pentru a incerca remedierea acestora printr-o alimentatie corespunzatoare sau cu ajutorul unui tratament adecvat.

Speranta medie de viata a bobtail-ului japonez este de 9-15 ani.

Cainele BloodHood(Copoiul de Saint-Hubert)

Bloodhound , cunoscut si ca St. Hubert Hound sau Chien de Saint Hubert, este o rasa de caini de talie mare crescuta initial pentru a vana caprioare si mistreti salbatici. Datorita faptului ca are un simt al mirosului foarte dezvoltat, Bloodhound a fost folosit mai tarziu de politie pentru urmarirea delicventilor, a persoanelor disparute si uneori a animalelor disparute.
Istoric
Bloodhound este o rasa veche, de peste 1000 de ani, care provine din Molossul de Tibet. Rasa a fost adusa in Tara Galilor de catre romani. Un calugar pe nume Sain Hubert (de unde si numele cainelui) a achizitionat mai multe exemplare pentru a le inmulti. Nu dupa mult timp cainele a devenit apreciat la curtile regale si a fost utilizat pentru vanatoare. In 1066, rasa a fost dusa in Anglia de catre ducele de Normandia si s-a extins apoi in aproape toata Europa. In zilele noastre Bloodhoundul mai este inca folosit pentru vanatoare, insa cele mai multe exemplare sunt adoptate ca animale de companie.
Caracteristici fizice

Bloodhound sunt caini de talie mare, cu un corp robust si puternic. Corpul este acoperit de o blana scurta si fina. Blana poate fi intalnita in combinatii de culori precum negru, maro si roscat. Sunt permise mici pete albe doar in zona cozii, a labelor si a pieptului.
Greutatea unui Bloodhound este cuprinsa in jurul valorilor 33 si 50 kg, desi unele exemplare de Bloodhound pot cantari peste 70 kg. Acestea din urma sunt insa descalificate. Bloodhound poate atinge inaltimi de 58-69 cm.
Capul este mare si usor alungit spre extremitatea botului. Acesta continua cu un gat lung si umeri musculosi. Urechile sunt mari si lasate, iar la atingere foarte catifelate. Ochii sunt de culoare aurie, galbena sau culoarea alunei.
Bloodhound are membrele inalte, muschiuloase si se termina cu labe mari si puternice.

Temperament
Bloodhound este un caine energic, prietenos si inteligent. Incapatanarea este o alta caracteristica a rasei. Din aceasta cauza cainele poate fi dificil de antrenat, motiv pentru care are nevoie de dresaj inca din primul an de viata. Proprietarul acestuia trebuie sa aiba foarte multa rabdare si sa fie perseverent daca vrea ca antrenamentul sa dea randament.

Se ataseaza foarte mult de persoana care il ingrijeste dar si de restul familiei. Este extrem de rabdator cu copiii, lasandu-se chiar calarit de acestia. Este un caine protector, latrand de fiecare data cand se apropie cineva de locuinta. Nu are incredere in persoanele straine.

Deoarece este foarte activ cainele are nevoie de plimbari lungi pentru a-si consuma energia. Cainele adora sa alerge si sa-si consume energia plimbandu-se impreuna cu stapanul. In primul an de viata poate fi incapatanat si independent, dorind sa fie lasat liber. Acesta poate avea obiceul chiar sa forteze lesa.

Agresivitatea poate fi intalnita in cazuri izolate. Masculii insa tind sa fie agresivi unul cu altul, mai ales daca in preajma se afla o femela in calduri.

Sanatate
Bloodhound poate suferi adesea de afectiuni la nivelul sistemului gastro-intestinal. Cel mai frecvent rasa este predispusa dilatatiei gastrice insa si problemele privind tosiunea gastrica sunt destul de intalnie. Din aceasta cauza medicii veterinari recomanda ca animalul sa nu depuna efort fizic imediat dupa ce a mancat. Este bine ca plimbarile sa se faca inainte ca acesta sa fie hranit. De asemenea, pentru evitarea aparitiei acestor probleme, medicii recomanda sa nu i se dea o portie mare de mancare odata, ci sa fie impartita in mai multe portii mici.

Unele exemplare mai pot suferi de otita si afectiuni ale pielii. Din aceasta cauza cainele trebuie inspectat perioadic pentru a se depista la timp eventualele probleme.

Entropionul este o alta afectiune ce poate surveni la un Bloodhound. Aceasta afectiune este cauzata de rasucirea pleoapelor spre interior.

Blodhound mai poate suferi de displazie de sold si crampe stomacale.

Cainele Dalmatian

Dalmațienii sunt câini cu origine încă neclarificată, dar cu o vechime apreciabilă. Câini foarte asemănători din punct de vedere fizic se regăsesc în unele basoreliefuri de pe monumente din Egipt, ei fiind surprinși în postura de însoțitori ai carelor de luptă. De asemenea, unele fresce provenind din vechile cetăți grecești răspândite în sud-estul bazinului mediteraneean redau imagini veridice ale acestor câini. Specialiștii sprijină teoria conform căreia câinii din rasa Dalmațian au ajuns în Europa venind din Egipt, prin Orientul Apropiat și actualul teritoriu al Turciei.
Origine:

Coasta Dalmației (Slovenia este țara care a înregistrat rasa)

Înălțime:

46-61 cm

Greutate:22-29 kg

Durata de viață:10-13 ani

Grupa:Non-sporting (de agrement)

Istoric rasă:

Strămoșii acestor câini și-au făcut apariția pe coasta Dalmației (Marea Adriatică) odată cu dezvoltarea primelor colonii grecești. Documente datate 1374 descriu acești câini ca populând cetatea Dubrovnik, unde erau folosiți la vânătoare, pentru aret. Există și o altă teorie conform căreia Dalmațianul provine din încrucișări ce au avut loc între o rasă denumită Pointer Istrian și Bull Terrier, iar originea îndepărtată a rasei ar fi Bracul de Bengal. Câinii din aceasta rasă au fost definitiv dezvoltați și aduși la standardul actual în Anglia, la începutul secolului al XIX-lea. În societatea engleză ei erau folosiți cu precădere ca însoțitori ai trăsurilor (poștalioanelor, având însărcinarea de a păzi bagajele călătorilor pe timpul escalelor), ca și câini-mascotă pentru pompieri, câini de circ și chiar câini în serviciul armatei. Încă de la început acești câini au fost capabili să dezvolte o relație specială cu caii, pentru care încă prezintă o afinitate greu de explicat.

Descriere fizică:

Dalmațianul este un câine puternic, cu alură atletică și corp musculos. Blana scurtă și deasă, aderentă la corp prezintă coloritul caracteristic alb stropit cu pete negre, rotunde, de mici dimensiuni, dispuse aleator pe toată suprafața corpului. Uneori petele sunt brune sau maron. Cățeii nu prezintă petele caracteristice la naștere, ei fiind de un alb imaculat. Capul este bine desenat, cu fruntea lată, stopul bine pronunțat si ochii de mărime mijlocie, migdalați și colorați în căprui sau albastru. Urechile sunt de formă triunghiulară, cu vârful atingând jumătatea obrazului. Trufa mare are aceeași culoare cu a petelor. Expresia feței sugerează sinceritate și loialitate. Gâtul este scurt și puternic, pieptul lat, cu mușchii bine reliefați, picioarele sunt lungi și suple. Mișcarea corpului este cursivă, armonioasă și îl remarcă drept un bun alergător pe distanțe lungi. Coada este subțire, de lungime medie, conică și învelită în păr scurt. Este purtată ușor arcuită deasupra liniei spatelui.

Personalitate:

Dalmațienii sunt câini vioi, energici, plini de energie, foarte protectori față de stăpân și de membrii familiei de adopție. Sunt foarte zvăpăiați și puși pe șotii în faza de juniorat, fiind greu de strunit în primii 2 ani de viață. În ciuda taliei mijlocii emană vigoare și forță și își face cunoscută prezența cu un lătrat foarte sonor. În ciuda aspectului foarte elegant, plin de noblețe, sunt câini rustici, care se adaptează ușor unei largi varietăți de condiții și nu sunt pretențioși. Sunt foarte activi fizic, având nevoie de multă mișcare. Nu acceptă străinii de la primul contact, dar se decide repede ce persoane îi plac, arătându-și convingător afecțiunea. Sunt câini cu memorie foarte bună, reușind să recunoască o persoană (plăcută sau antipatică) chiar și după ani de zile. Au o doză mare de încăpățânare care se cere corectată și ținută pe cât posibil sub control. În unele cazuri masculii pot să denote accente agresive, manifestându-se dominanți și irasibili în prezența altor câini masculi.

Îngrijire și sensibilitate boli:

Blana subțire nu-i protejează suficient împotriva frigului, fapt ce vine în sprijinul teoriei că rasa a luat naștere și s-a dezvoltat inițial în zone cu climat mai blând. În plus, acești câini năpârlesc destul de consistent pe toată durata anului. Numeroase exemplare au o piele solzoasă, care se usucă ușor și se exfoliază, producând o mătreață abundentă, mai ales pe timpul lunilor de iarnă, când umiditatea atmosferei este mai scăzută. Urechile Dalmațienilor sunt subțiri și prea puțin vascularizate, de aceea în iernile geroase acestea le pot degera ușor. Un procent ridicat dintre Dalmațieni (10-12 %) suferă de surditate (unilaterală sau bilaterală), ca urmare a coloritului alb predominant. ALte afecțiuni specifice rasei: complicațiile renale (pietre la rinichi), alergii ale pielii, alopecie, tendința spre obezitate.

Condiții de viață:

Sunt câini bine adaptați traiului în aer liber pe parcursul sezoanelor mai călduroase, iarna au nevoie de o protecție termică specială, astfel că trebuie primiți în casă (în nopțile foarte reci) sau să primească o cușcă bine protejată împotriva frigului, pentru a nu se îmbolnăvi. Pot fi educați să trăiască și preponderent în interior, dacă beneficiază de un dresaj adecvat și de un program de mișcare bogat și variat. Se vor adapta la condițiile oferite de un apartament, pentru că sunt maleabili, dar în principiu nu se pretează la un astfel de mediu.

Dresaj:

Dalmațianul este un câine inteligent, care învață rapid, dar are nevoie de repetiții și insistență în aria dresajului de obediență. Nu vor reacționa bine la metodele de dresaj dure sau la pedepse, acest tip de comportament accentuându-le încăpățânarea nativă. Învață ușor din jocuri si exerciții distractive, acestea trebuind să fie inserate în programul de dresaj pentru rezultate mai rapide și mai de durată. Deși se comportă bine în relația cu copiii, trebuie supravegheat în prezența copiilor mai mici față de care se arată dominant și pe care îi poate răni ușor din cauza firii energice și a preferinței pentru interacțiuni fizice consistente.

Utilitate:

Pot fi antrenați cu succes pentru efectuarea unor misiuni de căutare și salvare și uneori mai pot fi observați în arena circului, unde performează convingător, executând trucuri și exerciții amuzante. În Statele Unite ale Americii sunt folosiți ca și câini de serviciu de către poliția metropolitană. Sunt, de asemenea, utili ca și câini de pază.

Ciobanesc German

Ciobănescul german este o rasă de câine care se presupune că a apărut prin domesticirea lupului. Considerația are în vedere asemănările aspectului general. Literatura de specialitate menționează folosirea acestui câine din vremuri străvechi de către ciobanii germani, rasa prezentând variabilitate mare sub raportul însușirilor morfologice de la o regiune la alta, adaptânduse condițiilor de climă și climaterice fie modificându-și talia, viteza de mișcare pentru zonele de câmpie, fie având o talie mai mare pentru cei cu origine montană. S-a constatat că au existat împerecheri numeroase între câinii ciobănești și lup, descendenții fiind domesticiți și utilizați pentru pază.

"Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea se constată aceeași neuniformitate a materialului biologic până la expoziția din anul 1899 de la Karlsruhe, unde s-a constituit "Asociația câinilor Ciobănesc german". Inițiatorii și promotorii acestei asociații au fost A. Meyer, căpitan de cavalerie, și Max von Stephanitz, care a fost ales și primul președinte al forului nou constituit.

Generalități

Ciobănescul german este răspândit la ora actuală aproape în întreaga lume fiind preponderent utilizat pentru pază și protecție dar și pentru alte activități având în vedere calitățile pe care le are. Constituția sa este robustă, cu oase puternice, personalitate fizică și psihică bine conturată. Capul este mare, dar proporționat, cu formă ușor alungită spre trufă, fără a fi ascuțit. Fruntea este lată, ușor convexă, cu stopul lin, botul puternic, cu buzele ce se închid foarte corect. Maxilarele puternice, cu dinți masivi, ce se închid în "foarfecă". Ochii migdalați, au dimensiuni medii, formă ușor oblică, privire vioaie și inteligentă. Urechile sunt potrivit dezvoltate, purtate vertical, cu vârfurile relativ ascuțite și foarte mobile. Trunchiul este lung cu greabănul ușor evidențiat, cu spatele și șalele relativ drepte, dar oblice antero-posterior, coastele bine arcuite, lungi și oblice, flancurile scurte. Crupa este lungă, ușor oblică, bine îmbrăcată în musculatură. Membrele sunt drepte, paralele, cu osatura puternică, proporționale cu dezvoltarea corpului. Chișița trebuie să fie de lungime medie, puternică și mobilă. Mobilitea chișiței este extrem de importantă la acestă rasă, deoarece contribuie la elasticitata și rezistența în alergare. Labele membrelor sunt mici, de formă rotundă și bine închise,cu falange bine arcuite, unghii scurte și puternice. Coada este stufoasă și lungă, purtată arcuit și în jos, cu ultima vertebră ajungând la încheietura jaretului sau chair mai jos. Părul la această rasă poate fi lung, scurt, sau mijlociu și aspru. Culoarea este extrem de variată, fiind acceptată o gamă largă de nuanțe și culori, dintre ele: culoarea neagră sau neagră cu desen carcteristic, nuanțe maronii, roșcate, galben, gri-fier, cenușiu, lupie sau chiar albă.

Caracterul: câinele este docil, atașat până la moarte de stăpân. Este ușor de educat pentru că marea lui plăcere este să facă pe placul stăpânului. Este liniștit și ușor de abordat, înțelegător și încrezător în stapân. Este un cavaler care vă va însoți pretutindeni cu eleganță, echilibrat afectiv, foarte ager, iute și cu reacții tipice câinilor de pază și protecție. Se adaptează rapid situațiilor neprevăzute. Educarea lui necesită fermitate din partea stăpânului, dar nu suportă tratamentele dure sau brutale. (2)

Alimentația

Hrana este specifică carnivorelor, rația va fi stabilită conform activității zilnice.În acest sens se impune menționarea că acestă specie nu valorifică resturile menajere sau alimente cu conținut ridicat în celuloză. Alimentele utilizate sunt de origine animală și vegetală. Dintre cele de origine animală: carnea de vită, găină, gâscă, pui, oaie si miel(în cantități nu foarte mari), mai puțin carne de porc, (aceasta se recomandă totuși ca adaos la hrana câinilor cu munci grele, sau pază îm medii cu temperaturi scăzute, în cantități reduse și sub control medical); Subprodusele de abator, organele, oasele sub formă de praf, laptele și derivatele lui, ouăle, grăsimile animale cu excepția șoricului de porc, care este interzis, deoarece la nivelul ficatului poate produce alergii și în cele din urmă leziuni grave. Carnea de pește se poate administra dezosată. Carnea de vânat este acceptată în alimentația ciobănescului german. Alimente de origine vegetală: orezul, pâinea, pastele făinoase, fâina de cereale, grâul, arpacașul, morcovii, cartofii, zahărul, salata, spanacul, fasolea verde, țelina, prazul, uleiurile vegetale. Se pot include pasta sau tocătura, conservele, mezelurile deși nu sunt recomandate în mod special. Nu se recomandă fasolea uscată, varza și conopida, iar cartoful se va administra fără să constituie un component de bază. Ocazional câinele poate consuma fructe, mere, pere, prune, struguri, caise, acesta se pot adăuga cu succes la fierberea mâncării, dar nu în cantitate mare. Este de preferat ca hrana administrată să fie bine fiartă, pentru a ajunge la stadiul de terci, iar rația obișnuită să conțină atât produse din carne, cereale, legume, lactate, ouă și uneori fructe. Zaharurile și produsele zaharose trebuiesc administrate cu prudență producând carii dentare și obezitate. Hrana poate fi administrată în două tainuri, dimineața și seara, dimineața administrându-se 60% din cantitatea totală. Hrănirea femelelor care alăptează se va face în trei tainuri îmbogățindu-se alimentația în săruri și vitamine(3) Caracter: este un câine prietenos și loial stăpânului său,este chiar foarte iubăreț și inimos.Este un câine de pază sau de companie.

Boli întâlnite

Boli infecțioase: bruceloza, leptospiroza, salmoneloza, septicemia noilor născuți, tuberculoza, tetanosul;

Boli virotice: jigodia, rabia, boala lui Aujeszky, hepatita contagioasă, parvoviroza, gastroenterita virotică cu herpes-virus, virozele pulmonare.

Boli parazitare: cestodoze, nematodoze, arachnoentomoze, scabie, parazitismul cu căpușe, parazitimsul cu purici, micoze cutanate.

Boli medicale: ale aparatului digestiv, ale aparatului respirator, ale aparatului urinar, boli ale sistemului nervos, boli ale pielii, boli de nutriție, fracturi osoase, răni, traume, arsuri(4)

Cainele yorkshire terrier

Istoric:

Yorkshire Terrier Toy este un caine de origine englezeasca care a aparut prin incrucisarea Manchester Terrierlui cu Skye Terrier si cu Dandie Dinmont Terrier. Acest caine fost crescut de minerii din ducatul York.

La acea rasa au fost aduse imbunatatiri, obtinandu-se exemplarele actuale, foarte apreciate si iubite atat in Anglia cat si in alte tari. Initial, cainele Yorkshire Terrier a fost folosit la vanatoarea de soareci si sobolani in minele si morile din Yorkshire.

Apoi a devenit caine de companie la moda in epoca Victoriana. Initial, rasa era denumita „Broken-haired scotch terrier”. Denumirea actuala de Yorkshire Terrier a fost data in 1870.

La inceput, Yorkshire Terrier-ul era un caine de talie mai mare decat cel pe care il stim noi astazi, dar prin programe de selectie a exemplarelor de talie mai mica, el a putut fi miniaturizat de-a lungul anilor pana la dimensiunile acutale, acum facand parte din grupa toy, fiind cunoscut si sub denumirea de Yorkshire Terrier Toy.

Yorkshire Terrier-ul apartine grupei terrier-ilor si este recunoscut de urmatoarele oficii si organizatii internationale: CKC, FCI, AKC, UKC, KCGB, CKC, ANKC, NKC, NZKC, APRI, ACR.
Descriere Fizica:

Yorkshire Terrier-ul este un caine de talie mica, toy, unele exemplare chiar foarte mici, bine proportionat. Catelul Yorkshire Terrier are capul mic si plat, botul de lungime egala cu craniul, conic, maxilarul puternic si acoperit cu par foarte lung, nasul negru si mic.

Ochii sunt de marime medie si de culoare inchisa. Urechile sunt mici, in forma de V, ridicate si acoperite de par scurt. Coada este taiata la jumatate si purtata ridicat, peste nivelul spatelui si acoperita de un par bogat.

Blana deosebita, este formata dintr-un par foarte lung, drept, matasos, lucios si foarte fin. Puii Yorkshire Terrier se nasc negri cu cafeniu si abia la 2 ani va avea culoarea caracteristica de maro-auriu cu gri-metalic.

Parul de pe cap si mai des de pe frunte este de bogat si lung incat trebuie sa fie strans is legat deasupra capului pentru a degaja ochii. Blana catelului Yorkshire Terrier se poarta cu o carare pe mijlocul spatelui.
Personalitate:

Yorkshire Terrier Toy este un caine curajos si hotarat, inteligent, vioi, vesel, alert si vigilent. Este un caine sensibil, trebuie tratat cu blandete, afectiune. Este ascultator si devotat stapanului. Se intelege bine cu copiii atat timp cat nu il vor necaji prea mult . Se intelege bine si cu alte animale din gospodarie.

Yorkshire Terrier-ul pare sa uite ca este un caine foarte mic. Intotdeauna dornic de aventura si de a-si crea probleme, Yorkshire Terrier-ului nu-i este frica de nimic. Poate fi agresiv cu caini straini si cu alte animalute mici; in alte cuvinte, Yorkshire Terrier-ul a mostenit personalitatea terrier-ilor.

Sunt catei usor de educat, desi, pot fi uneori neascultatori si incapatanati. Yorkshire Terrier-ii sunt caini de paza excelenti, alertandu-si cu promptitudine familia cand se apropie strainii. Prin comparatie, femelele au tendinta de a fi caini de paza mai buni decat masculii. Masculii au tendinta de a lasa femelele sa faca toata munca.

Catelul Yorkshire Terrier-ul poate fi gata sa muste, daca este luat prin surprindere, speriat sau sicanat peste masura, dar, este de regula, tandru si iubaret.

Atentie, nu trebuie rasfatati peste masura pentru ca devin nervosi si obraznici. Yorkshire Terrier-ul ii place sa latre, dar poate fi usor invatat sa nu faca asta.
Ingrijire:

Blana cainelui Yorkshire Terrier Toy trebuie periata si pieptanata zilnic. Parul de pe cap trebuie prins pentru a proteja ochii. Dar poate fi tuns, scurt si atunci ingrijirea blanii nu mai necestia atata efort.

Deoarece sufera de frig iarna trebuie sa poarte o mica haina de protectie. Este un excelent caine de apartament. Acest catel trebuie tratat cu multa dragoste, afectiune fiind un caine sensibil.

Are un nivel de actvitate moderat si scurte plimbari cat de des se poate ii vor face placere. Se adapteaza si cu un stapan mai putin activ. Chiar daca Yorkshire Terrier-ul este, in general, considerat un caine de companie, el este, totusi, un terrier la origine, astfel ca va haitui si ucide rozatoarele.

Din acest motiv, Yorkshire Terrier-ii nu trebuie lasati nesupravegheati in compania animalutelor de companie mici cum ar fi hamsterii, iepurii sau porcusorii de Guineea.

Cainele Husky Siberian

Husky Siberian este un câine de talie medie, cu blana deasă și dublă. Originar din Siberia, acest câine este agil, alert, inteligent și prietenos.Husky-ul siberian este și el un câine considerat a face parte din grupul câinilor de muncă.Este un câine de mărime medie rapid, suplu și are o eleganță deosebită în mișcare. Siberianul se distinge printr-un corp bine îmblănit, urechi drepte, vigilente și o coadă stufoasă, ca de vulpe. Apt de a căra încărcături ușoare, la o viteză moderată pe distanțe lungi. Proporțiile corpului sugerează un echilibru între putere, viteză și rezistență. Câinele se simte bine în hamuri, fiind foarte sigur pe el, iar performanțele sale sunt evidente. Masculii sunt puternici, dar niciodată greoi. Femelele au o structură mai fină, dar de asemenea, puternică și, la fel ca și masculii, dau impresia că forța și rapiditatea lor nu au limite. Husky Siberian își utilizează cu măsură resursele, economisind cu foarte mare chibzuință energia.

Istoric și origine


Este cel mai mic dintre câinii nordici, însă la greutate egală, este cel mai puternic câine de sanie dintre ei. Originile rasei sunt cam întunecate și se confundă cu acelea ale popoarelor arctice din nord-estul Siberiei. După dr. Weyer Jr., originea lor ar fi următoarea: cu mult timp în urmă, unele triburi de eschimoși au migrat din Siberia în Alaska, și de aici în Groenlanda, ducând cu ei strămoșii câinelui Malamut și câinelui Esquimos. În urma lor, a emigrat din Asia Centrală și poporul Chukchi, stabilindu-se în bazinul Kolyma și la poalele muntelui Cherschi. Ei dețineau un câine, strămoș al câinelui Husky Siberian. Între aceste două popoare s-au stabilit relații comerciale, s-au efectuat numeroase călătorii cu săniile, ocazii cu care schimbau și echipajele de câini. Husky Siberian și-a menținut integritatea rasei în decursul timpului, mai mult ca ceilalți câini nordici, datorită unei selecționări deosebite, prin castrarea exemplarelor mai puțin reușite și folosirea pentru reproducție numai a exemplarelor frumoase.

Temperament

Husky Siberian este un câine nobil și prietenos, însă în același timp îndrăzneț și alert. Nu are sub nici o formă calitățile unui câine de pază și apărare, nu este suspicios față de străini și nici agresiv cu alți câini. Este gânditor și independent, cerință vitală pentru un câine de sanie, care trebuie să acționeze corect pentru a nu pune în pericol viața sa și a musherului. Câinele matur este rezervat, are o atitudine demnă, inteligentă și un caracter energic. Întotdeauna este dispus la muncă sau la joacă, ceea ce îl recomandă și ca un bun câine de companie. Nu se simte bine singur, fiind un câine de haită.

Boli specifice

Displazia congenitală a șoldului. Dermatoza consecutivă deficienței în zinc este o afecțiune care are ca rezultat căderea părului, formarea crustelor în jurul ochilor, urechilor, gurii și regiunii genitale. Problema adesea se manifestă în jurul vârstei de 1-3 ani.

Paralizia laringiană este o afecțiune gravă care poate debuta de la vârsta de 6 luni la Husky Siberian. Nervii și mușchii larinxului (regiunea vocală) funcționează anormal.

Distrofia corneeană determină apariția unor pete pe suprafața (cornee) ochiului. Afecțiunea adesea se produce la ambii ochi și nu afectează vederea.

Entropionul este o afecțiune a pleoapelor ce implică răsucirea spre interior a marginii libere a acestora. Genele de la nivelul marginii libere a pleoapelor irită suprafața globului ocular, putând duce la probleme mult mai grave.

Degenerarea retiniană progresivă este o afecțiune care determină degenerarea celulelor nervoase de la nivelul retinei. Boala, de obicei, debutează la câinii în vârstă și poate duce la orbire.

Cataracta determină o pierdere a transparenței normale a cristalinului. Afecțiunea se poate produce la unul sau la ambii ochi și poate conduce în timp la pierderea vederii.

Hipotiroidismul se manifestă și la Husky Siberian și este o disfuncție endocrină caracterizată printr-un nivel scăzut al hormonului tiroidian. Este cunoscut faptul că un nivel scăzut al acestui hormon poate provoca probleme care afectează funcția de reproducere, o blană de calitate proastă, letargie precum și creștere în greutate. Alte simpotome care sunt frecvent întâlnite sunt infecții cronice ale urechilor, dermatite alergice, piodermite, seboree, aritmii cardiace, crize, înclinări ale capului, instabilitatea membrelor, paralizii ale laringelui, gestație falsă prelungită, schimbări de comportament, și un estru prelungit.

Durata medie de viață la Husky Siberian este de 12-15 ani.

Husky, un câine de sanie

Husky-ul Siberian este utilizat ca și câine de sanie și participă la concursuri de diferite categorii. Este considerat ca fiind cel mai rapid dintre câinii nordici. În ziua de azi, din păcate, rasa începe să se dividă în două categorii: Husky de sanie, aceștia fiind înalți, supli, cu picioare lungi, și Husky de show care tind să pară mai mici, mai compacți și greoi. Pe lângă performanțele lor dobândite la sanie, acești câini pot fi folosiți în competițiile de Skijoring sau, în cazul în care nu există zăpadă, sania trece la un cărucior metalic, ușor, cu 3 sau 4 roți.

Cainele Chihuahua

Cainele de rasa chihuahua este un cainte mititel si jucaus....Aceasta rasa este una foarte devotata iar cu timpul devin extrem de atasati fata de stapanii lor. O mica promblema a acestei rase este gelozie, privind cu suspiciune orice persoane cu care stapanul intra in contact.

Atentie nu este un caine recomandat pentru copii, asta deoarece nu suporta sa fie chinuit si se va autoapara. O alta remarca este aceea ca sunt foarte galagiosi asa ca daca stai la bloc ai grija sa nu iti deranjeze vecinii, incearca sa il faci sa fie cat mai sociabil.

Reproducerea:
Reproducerea este una destul de chinuitoare pentru aceasta rasa, de multe ori ajungandu-se la operatie cezariana care trebuie executata de un medic veterinar foarte priceput.
Atunci cand se nasc, puii de Chihuahua au capul mare, iar corpul le este extrem de fragil, astfel ei sunt predispusi la fracturi.

Intretinere Chihuahua

Aceasta rasa avand parul mic, uraste frigul, iar atunci cand este expusa la frig tremura extrem de puternic. Daca anotimpul este racoros este recomandat ca la plimbarile afara cainele sa aibe o hainuta.

Ei au nevoie de foarte multa miscare pentru a-si mentine forma, asa ca atunci cand iesiti la plimbare, plimbare trebuie sa fie! Nu trebuie sa ii cocolositi asa cum ati vrea pe motiv ca sunt mici si sa-i plimbati ca pe niste bebelusi in brate! Deci plimbarea este litera de lege.

Baie i se va face aproximativ o data pe luna, dar cu mare grija pentru a nu-i intra apa in urechi.

Cam atat pentru moment, daca mai doriti sa aflati alte detalii despre caninii din rasa Chihuahua lasati un mesaj in rubrica de mai jos sau pe forum.

Papagalul Perus

Papagalul Perus este un pagal cuminte , ascultator , teoretic este un papagal vorbitor dar practic este foarte greu sa il invatati sa vorbeasca , in rest este un papagal perfect si nici nu este mofturos isi doreste doar afectiune , apa suficienta si mancare speciala pentru papagali...
Cateva moduri pentru o dresare simpla:

1. Invatarea perusului de a sta pe deget. Indroduceti degetul usor in colivie, mai sus de suportul pe care sta perusul, ideal ar fi la nivelul pieptului (deoarece ei au instinctul de a se sui si nu de a cobori). E posibil ca prima reactie a perusului sa fie aceea de a se feri (din instinct de aparare sau de frica). Daca nu vrea sa se suie pe degent miscati degetul putin pentru ca perusul sa vada ca nu reprezentati un pericol pentru el (miscati-l in jos, departati-l, apropiati-l, ridicati-l). Cand perusul este deja acomodat cu dumneavoastra este foarte posibil ca sa isi foloseasca ciocul pentru a se sui pe deget (deoarece perusii isi folosesc ciocul pentru sprijin).

2. Peste cateva zile cand perusul va sta pe deget, scoteti-l din colivie. La inceput va zbura haotic in camera dar nu va panicati deoarece este un lucru normal. Asezati-va confortabil si lasati-l sa se calmeze. Dupa ce s-a calmat, apropiati-va usor de el si vedeti daca vi se va sui pe deget pentru a-l baga in cusca. Daca nu vrea sa se suie, nu va obositi sa-l prindeti, fiindca mai devreme sau mai tarziu i se va face foame. Daca totusi vreti neaparat sa-l prindeti (desi nu recomand acest lucru deoarece nu le place) ori va apropiati usor de el vorbindu-i incet ori stingeti lumina si acesta nu va mai zbura si atunci veti putea pune mana pe el cu usurinta.

Ciobanesc Carpatin

Dupa cum stiti sau nu stiti, cainele Ciobanesc Carpatin este o rasa pur Romaneasca care spre mirarea tarii noastre este foarte reusita , printre putinele lucruri reusite din Romania chiar, este un caine tare simpatic, are nevoie de foarte multa afectiune si mancare , este un caine de talie mare si foarte bun pentru paza...RECOMAND...
Istorie Rasa:
Primele date cu privire la originea ciobanestilor europeni ne sunt oferite de Alfred Edmund Brehm (1829-1885) in Tierleben (Viata Animalelor), lucrare monumentala, care descrie “intreaga lume a animalelor precum si dezvoltarea ei” si care este elogiata in prefata celor doua editii germane, Zimmer&Herzog, ca opera, ce a “avut menirea mai mult decat oricare alta carte, sa destepte si sa adanceasca dragostea si intelepciunea pentru lumea animalelor”. Conform Brehm, evolutia cainelui din lup, a inceput in urma cu aproximativ 20.000 de ani in urma, dar cu o posibila evolutie filogenetica anterioara.

Brehm, face o clasificare a lumii animale in paisprezece categorii de la regn si pana la individ. Conform acestuia (editia a doua a cartii a fost prelucrata de prof.dr. Rietschel impreuna cu un colectiv de oameni de stiinta germani), cainele (Canis Familiaris) este considerat cel mai vechi animal domesticit care s-a raspandit impreuna cu omul peste cuprinsul intregului pamant.

De-a lungul timpului, originea cainelui, a fost obiectul a numeroase teorii. Rand pe rand, cercetatori de renume in domeniul biologiei sistematice, etologiei, dintre care amintim pe Darwin, Linne, E. Zeunner, Konrad Lorentz, s.a, au atribuit drept stramos cainelui fie sacalul, fie hiena, vulpea, cainele salbatic sau, in sfarsit, lupul. Dintre toate aceste teorii insa, cea cu privire la descendenta cainelui din lup (canis lupus) este cea unanim recunoscuta astazi, ca fiind plauzibila. Prolificitatea, fecunditatea, identitatea formulei dentare si structurii scheletului precum si numarul de cromozomi si nu in ultimul rand comportamentul (vezi P. Scott, K. Lorentz), conduc deopotriva la aceasta concluzie. De pilda, cercetarile facute de Darwin asupra originii cainelui domestic scot la lumina faptul ca “intr-o anumita regiune cainii semanau adesea cu canidele salbatice, dupa cum cainii-paria din anumite regiuni din India semanau cu lupul indian”.

Brehm imparte cainii in sapte grupe : Canis familiaris putiatini, Canis familiaris palustris (cainele de mlastina), Canis familiaris inostranzewi (stramosul cainelui nordic), Canis familiaris matris optimae sau cainele epocii bronzului, “din care se trag principalele noastre rase de caini-ciobanesti “, Canis familiaris decumanus (dogi ,boxeri etc.), Canis f. intermedius (cainii brac) si Canis familiaris leineri, din care s-au dezvoltat ogarii.

Linne, da ca deosebire intre caine si lup, « cauda sinistrorum recurvata », adica, coada incovoiata spre stanga.

Descoperirile arheologice scot la iveala oseminte de caini diferite ca marime, iar istoricii care au luat spre analiza diferitele stadii de dezvoltare ale civilizatiilor europene, coreleaza existenta acestor oseminte cu principalele indeletniciri ale omului.